Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Despre Paris şi restul lumii (cu multe scene româneşti)

        de Mihai Ghiţulescu

„Parisul este o stare de spirit – iar pentru cel care-l iubeşte este o sărbătoare, cum scria Hemingway. Românii iubesc Parisul, aşteaptă întâlnirile sau reîntâlnirile cu el şi fiecare dintre cei care l-au văzut păstrează amintiri din prima vizită pe care au făcut-o acolo”, scrie Adrian Cioroianu, în finalul notelor sale de ambasador la UNESCO (p. 392). Tentaţia e să zic „Hemingway ăsta al dumitale, mare moftangiu!” şi să vă povestesc cum m-am baladat eu, ca un mi-clochard, cum mi-am pierdut punga cu tutun, mi-a zburat şapca (găsită pe o bancă din Luxembourg) în Sena, cum mi-au dat nişte americani o sticlă de vin dulce şi cald, după care am băut o vadră de apă, fix când toaletele publice (splendidă ilustrare a ceea ce dl. Cioroianu numeşte „capacitatea acestui oraş de a se curăţa”, p. 278) erau în grevă. Noroc cu nişte marocani care lucrau la gaze. Toate astea rămân pentru memorii. Oricum, de atunci, am mai ajuns pe acolo, cam pe fugă şi cu ceva „treabă”; n-am mai flânat niciodată. Dar nici n-am intrat vreodată în vreun muzeu panamez. Poate că n-am ajuns de suficiente ori, căci şi ambasadorul nostru recunoaşte c㠄abia la a şasea sau a şaptea vizită m-am încumetat să las spectacolul străzii şi să intru în Luvru” (p. 49). Între noi fie vorba, nu cred, cititorule, că ai ce să vezi la Mona Lisa. Înveţi mai multe căscând ochii şi urechile pe străzi, iar această carte îţi va fi un excelent, chiar dacă atipic, ghid.

Avem de-a face, de fapt, cu un livre-brocante, în care autorul a pus multe, mai mari sau mai mărunte, şi diverse, dar toate culturale. Culturale nu în sensul lemnos, românesc, ci într-unul diafan, franţuzesc! În propriii termeni, e vorba de „meditaţii, poate anecdotice, poate conjuncturale, dar care au făcut parte din realitatea mea la Paris” (p. 83). Aflăm cum au apărut baghetele şi pubelele, cât de nespălaţi erau Bourbonii, cât de scund era Napoleon etc., etc. Şi, pentru că la noi, la Coţofenii din Faţă, era o vorbă, „Gore ştie şi Parisul”, mi-am adus aminte de întrebarea lui Gore Pirgu: „ori crezi că dacă ai să ştii ca el cine l-a moşit pe Mahomet sau cum îl chema pe ăl care a scos întâi crucea la Bobotează e mare scofală?”. N-o fi, dar asta e istoria, se face din bucăţi mici...

Încercând o sistematizare, aş zice că notele ambasadorului pot fi grupate tematic astfel: (1) Paris, cu extensii în alte părţi ale Franţei; (2) combinaţii politice şi/ sau culturale româneşti; (3) mersul istoriei şi lumea de azi.

Prima categorie e un fel de, parafrazându-l pe Nea Mărin, „dacă vreţi să-i cunoaşteţi pe francezi”. Aici sunt pe aceeaşi lungime de undă, poate şi datorit㠄formării iniţiale”, care nu trebuie subevaluată, pentru că te pune pe o anumită cale. Am avut la început aceeaşi profesoară de franceză, pe care mi-o amintesc înfuriindu-se când pronunţam vent ca vin şi care zicea „citeşte orice, că rău nu-ţi face!”. O altă profesoară ne explica, pe la mijlocul anilor ’90, de ce nostalgia după comunism e o prostie: „pentru că uite, dragă, acum, joi, apare Match-ul la Paris, şi luni e la Craiova”. Urma: „fuga la Omnia (biblioteca franceză)!”. Nu m-am împăcat cu Match-ul, l-am lăsat repede pentru Figaro şi cu el am rămas. Ca unul care, fără modestie, se pricepe cât de cât la francezi cu toate apucăturile lor, pot spune că Adrian Cioroianu se pricepe excelent. Şi pare că se pricepe dinainte de 2015, când a devenit ambasador şi, deci, s-a metecizat. Totuşi, am o divergenţă în două chestiuni mari, dar doar aparent esenţiale: (1) Macron – pe care îl cred cumva accidental, dar nu încep o discuţie; (2) Rosé – cred că merita un loc în Dictionnaire des idées reçue, dar nu mai mult.

Nu are rost să fac spoiler povestind din cele povestite de Adrian Cioroianu. Trebuie citite şi, pentru o bună digestie intelectuală, aş recomanda consumul în doze mici, ca la 5 minute de istorie.

Trecând la „treburile româneşti”, aflăm destule lucruri despre ce a fost în spatele a ceea ce s-a văzut/ auzit public la un moment dat. Evident, un ancien ambassadeur nu poate spune prea mult, dar ce spune e interesant şi, ce contează mai mult, amuzant. Autorul poate fi uneori enervant prin felul în care tratează cu mănuşi anumite lucruri/ persoane. Mulţi ar zice că e vorba de „diplomaţie”, dar pentru că, mai ales în ultima vreme, sub această pălărie s-au ascuns multe prostii şi mârşăvii, prefer să cred că e vorba de „ochiul meu de cititor de istorii şi de oltean relativist prin definiţie”. E importantă precizarea c㠄tind să judec toţi oamenii prin prisma relaxării mele” (p. 16). Chiar şi aşa, ironii există şi sunt adesea foarte savuroase. De exemplu, doi foşti miniştri ai culturii, tocmai pentru că nu aveau treabă cu domeniul de gestionat, arătau „o formă benefică de humilité nu în raport cu oamenii, ci cu însăşi ideea de cultură”, mergând pe principiul „Nu ştiu dacă vă pot ajuta, dar măcar sper să nu vă încurc” (p. 242). Cred că nu sunt singurul care se gândeşte la episodul cu doamna „neconflictuală”. Apoi, despre un fost prim-ministru: „Atunci, ca şi acum, am avut impresia că... este un politician preponderent (s. M. G.) onest” (p. 254). Şi tot apropo de acesta, întreaga poveste a depunerii/ nedepunerii/ retragerii/ „îngheţării” dosarului Roşia Montană la UNESCO e curat murdar Caragiale. Nici episodul achiziţiei publice de... mărţişoare nu e departe. Adrian Cioroianu îşi arată foarte rar enervările şi, ciudat pentru cei care nu cunosc mediul, ele nu privesc atât politica/ diplomaţia curentă, cât interacţiunile ei cu sferele... să le zicem academice. „Lumea universitar㔠are mai mult㠄sămânţă de scandal şi de dezastru” decât cea propriu-zis politică. Dintre toţi foştii miniştri cu care a intrat în contact, doar singurul cu ştaif (sau cel puţin imagine) de intelectual intră la categoria „oameni care se pricep la toate”, dar au „doar o vagă idee despre orice” (p. 245) şi care practică o „autopromovare fantasmatic㔠(p. 273).

Întâmplarea la care m-am gândit cel mai mult o fost o vizită prezidenţială din 2015. Nu că s-ar fi petrecut cine ştie ce, dar nu am putut să nu mă întreb „ce-o fi gândit suveranul?”. Iată de ce: „La despărţirea noastră din acea seară, l-am întrebat pe preşedinte dacă vrea să-l însoţesc la un ceai sau la un pahar de vin... S-a gândit puţin, dar în cele din urmă a spus că ar vrea totuşi să se odihneasc㔠(p. 42).

În ceea ce priveşte punctul al treilea, lumea, viaţa şi istoria, eu nu ştiu ce să zic. Recunosc că, fiind lipsit de vocaţie teoretică, nu percutez la „gânditorii istoriei” (p. 203) şi prefer interpretările mai pragmatice, abordările mai din puţin. De exemplu, că tot am amintit de Macron, nu-l cred o „emanaţie” a vreunui macrocurent, a vreunei transformări esenţiale a naţiunii, ci un joc politic reuşit şi apoi continuat până la răsturnarea – sper că nu iremediabil㠖 a politicii tradiţionale. Să nu uităm că, la primul tur al prezidenţialelor din 2017, primii patru candidaţi au fost într-un interval de mai puţin de 5%, iar madame Le Pen nu l-a depăşit deloc uşor pe Fillon. Poate că şi acesta ar fi fost învins în turul II, dar lucrurile sigur ar fi curs altfel în lunile următoare şi, deci, în anii următori. Dacă, „supuşi cum suntem timpurilor în trecere, nu ştim, în orizontul proxim, ce anume este important şi ce nu” (p. 83), cum să pretindem că putem desluşi „sensuri” ale istoriei?

În final, nu-mi pot reprima câteva precizări despre modul în care mă raportez eu la „oraşul luminilor”. Cam ca în filmul lui Geo Saizescu, Astă seară dansăm în familie (1972), doar c㠄Le Figaro zice”, nu Le Monde. Cred c㠄toţi românii, indiferent de cât sunt (sau nu) iniţiaţi în geografia umană sau culturală a capitalei franceze, simt faţă de Paris un soi de familiaritate naturală, o apropiere de ordin mental şi afectiv” (p. 122). Binişor iniţiat încă dinainte de a fi ieşit prima oară din Gare de Lyon, Parisul mi-a fost şi mi-a rămas familiar ca o capitală mai mare. Mi se pare pentru Craiova cum e Bucureştiul pentru Băileşti. Mă bucur să trec pe acolo, dar nu ţin să rămân prea mult. Există o legătură sentimentală, dar, în nici un caz, nu are pulsiuni şi artificii. Nici vorbă de sărbătoare! E, chiar dacă de la distanţă, în cotidianul meu şi, dacă îi calc macadamul, prefer să nu-i tulbur cotidianul prin intruziuni turistice. La fel, n-aş vrea să-i fiu locuitor (cvasi)permanent tocmai din cauza intruziunilor atâtor şi atâtor dornici de fotografii.

Totuşi, deşi am spus că strada, cu sizzling-ul ei, face mai mult decât toate muzeizările, mi-aş dori câteva momente de clarificare cu oraşul, doar noi doi. Am văzut c㠄niciodată strada pariziană nu e mai calmă şi mai frumoasă decât... între orele şase şi opt ale dimineţii” (p. 228), dar îmi doresc mai mult. De aceea, nu îl invidiez pe Adrian Cioroianu pentru anii petrecuţi la Paris, ci doar pentru lunile martie-mai 2020: „în timpul pandemiei, într-adevăr, aveam o legitimaţie care îmi permitea orice mişcare. Dar ca să fac ce? Tot oraşul era închis… Aşa încât orice ieşire în oraş era precum o ieşire pe Lun㔠(p. 308).

Aş fi umblat prin toate hăurile Lunii. Acasă, sigur, aş fi făcut acelaşi lucru ca şi ambasadorul.

Nr. 08 / 2023
Cărţi primite la redacţie

In memoriam Virgil Stanciu

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Cunoaştere fără învăţătură
de Gabriel Coşoveanu

Fleur de Guinée
de Cătălin Pavel

Motăneasca însoţire

Solitar de duminică (3)
de Gheorghe Grigurcu

Concursuri şi crime bolşevice
de Nicolae Prelipceanu

Această carte este, deci, o triplă biografie încrucişat㠖 Charles, Camilla şi Diana –, care nu a mai existat până acum
de Jean Des Cars

Despre Paris şi restul lumii (cu multe scene româneşti)
de Mihai Ghiţulescu

Rockul, o plăcere vampirică
de Dumitru Ungureanu

Dincolo de rama tabloului
de Gela Enea

Exilul literar românesc, între popularizare şi cercetarea propriu-zisă
de Silviu Gongonea

Spinoasa problemă a kitschului: „disjuncţii culturale” şi repere critice
de Gabriel Nedelea

Dantela poeziei vizionare
de Gabriela Gheorghişor

Anul Monica Lovinescu – Marea Doamnă a Exilului Românesc
de Cristian Pătrăşconiu

Dacă acest Duh al lui Dumnezeu ar funcţiona şi ar fi pus la locul care i se cuvine, între oameni nu ar mai exista războaie
de Marian Zidaru

Circul, o lume în oraş
de Carmen Teodora Făgeţeanu

Un poet eclectic: Julien Caragea
de Florian Copcea

Un demers necesar pentru întregirea culturii române
de Mihaela Albu

Adevărul în doi al ambiguităţii iubirii
de Ilona Duţă

Un debut ca o lebădă
de Daniela Micu

Poezie
de Liviu Georgescu

FITS 2023: miracol, teatru şi dans în vremea războiului
de Daniela Firescu

Magia poveştii
de Viorica Gligor

Un vârtej existenţial – singurătatea senectuţii
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Clara citeşte Proust
de Stéphane Carlier

Inferno 2.0
de Erwin Kessler

© 2007 Revista Ramuri